Desi foarte copilaroasa, aceasta destainuire inseamna enorm pentru mine fiindca imi aminteste de acel dulce sentiment al iubirii pure, oarbe, inocente. Cel mai ciudat lucru este ca la momentul cand am scris aceste cuvinte, nu exista o Luna. Exista poate un ideal, insa nematerializat inca - lucru care m-a facut sa-mi dau seama ca totul era un vis recurent, o poveste care se repeta la nesfarsit, o calatorie in universuri paralele, fiecare cu propria sa Luna. Cu alte cuvinte, de fiecare data cand ma indragosteam simteam ce am simtit scriind aceste lucruri. E uimitor sa vad ca, oricare ar fi in seara asta Luna, Soarele este mereu acelasi iar miracolul crepuscular al intalnirii celor doi este intotdeauna la fel de incantator. Soarele si Luna Iunie 2003 Ea isi dorea Soarele iar eu imi doream Luna. Nu mi'as fi inchipuit atunci ca numai alaturi de ea voi reusi sa'mi implinesc visul si ea va reusi sa si'l implineasca pe al ei. Era putin ciudata acea magie dintre noi...o scanteie ce se nascuse in ochii ei si traia in sufletul meu. Dar era incomparabil mai bine decat flacara ce, cu un timp in urma, imi mistuise dorinta de a iubi... flacara despre care nu puteam sa stiu cand inchideam ochii daca o voi mai gasi aprinsa cand aveam sa ma trezesc. Gandul ma aduce inapoi la ea, la scanteia mea... Eram atat de diferiti... si uneori imi dadea senzatia unui vis distant, irealizabil... Parea ca nu tine nimic tainuit insa simteam ca isi pastreaza misterul pentru cineva care va sti sa'l dezlege si sa'l pretuiasca. Stia doar ca isi doreste Soarele..iar eu imi doream mai mult decat orice pe lume sa fiu Soarele ei... Dar cum as fi putut atunci sa'i arat ca nu eram Soarele pe care si'l inchipuia, ci unul dintr'o galaxie ce se afla departe de cea in care traia ea, un Soare in umbra, cu o lumina mult mai patrunzatoare, insa care stralucea in interior. Isi va fi dat ea vreodata seama ca trebuie sa patrunda in sufletul meu pentru a'mi putea primi lumina?... Ma chinuiau atat de multe intrebari ale caror raspunsuri nu le puteam zari, imi fauream singur mistere in care reuseam sa ma pierd atat de adanc incat uneori imi era greu sa mai gasesc iesirea... Cautam determinarea pe care o pierdusem, puterea de a razbate... Paradoxal, puterea de care aveam nevoie pentru a reusi sa imi implinesc visul nu putea sa mi'o insufle decat realizarea visului in sine. Nimic nu parea sa aiba sens fara ea. O zi in care nu'i puteam intalni privirea era o zi pierduta pentru mine. Eram din nou indragostit. Insa nu eram sigur daca ma indragostisem de ea sau de acel astru pe care'l visam zi de zi si pe care singur l'am materializat in fiinta ei.Mi se mai intamplase sa 'iubesc' doar de dragul de a simti acel fior, dar acum imi doream sa iubesc cu adevarat fiindca eram convins ca nimic nu va putea sta in calea acestui sentiment. Imi era teama sa raman singur, cu gandurile mele... Imi era teama ca m'as fi putut cufunda intr'o visare trista din care n'as mai fi stiut cum sa ies. Si sperantele si tristetea mi le fauream singur, poate din nevoia de a simti ceva, de a sti ca traiesc... Simteam ca, dupa lunga meditatie, ma aflam in pragul unui adevar profund, singurul care conteaza cu adevarat, cel mai pur... Ma saturasem de suferinta, nu mai puteam sa ma agat de o speranta, vroiam ceva real, un sentiment sincer... Niciodata nu m-am putut complace in mediocritate... astfel ca nu aveam limite...intr'un fel sau altul obtineam tot ce imi doream... iar daca nu reuseam totusi sa obtin ceva, imi dadeam seama ca nu era cu adevarat ceea ce imi doream. Cateodata stateam in fata ferestrei si ma intrebam de ce.. de unde atata suferinta...simpla existenta in aceasta lume imi aducea cea mai curata fericire dar si cea mai acuta suferinta... Imi doream sa'i jefuiesc de secrete si sperante pe toti cei ce reusisera sa gaseasca un strop de fericire care sa ramana cu ei pentru totdeauna... Nimic altceva decat dragostea nu putea sa umple golul din sufletul meu... dar oare nu dragostea crease acel gol? sau sa fi fost lipsa de dragoste... mai mult decat atat, scriind aceste randuri imi dau seama ca de intelegere aveam de fapt nevoie, de cineva care sa se uite in ochii mei si sa stie...cineva care sa'mi vorbeasca din priviri, sa ne povestim vietile intr'un zambet... De fiecare data cand aveam impresia ca gasisem acea fiinta, traiam o dezamagire imensa...Si ma gandeam uneori ca, obisnuit cu aceasta dezamagire, voi da probabil cu piciorul sansei unei vieti, temandu'ma de a nu ma fi inselat din nou... Gasisem din nou ceva...si din nou ma rugam sa nu fie doar un miraj, o inchipuire faurita din dorinta de a gasi fericirea... Nu... imi doream mult prea mult asta pentru a permite destinului sa imi fluture fericirea prin fata ochilor si sa dispara undeva departe, din nou, cu ea... Eram atat de aproape de Luna incat nimic altceva nu mai conta... As fi daramat bariere, as fi pornit o revolutie, doar pentru a ajunge langa ea... Nimeni nu ar fi putut sa mi se impotriveasca...decat poate Luna insasi... ce ironic... Daca as fi petrecut doua zile alaturi de ea mi'ar fi parut o vesnicie...de ce doua zile? fiindca o zi ar fi insemnat o vesnicie fara sa fi avut sansa de a'mi lua ramas bun... Simteam ca o cunosc atat de bine incat daca mi'ar fi intalnit privirea, ar fi zarit in ochii mei o reflectie mult mai clara a propriei fiinte decat cea pe care ar fi putut sa i'o ofere o oglinda... CAMIL PETRESCU: Am mers pana la capatul deznadejdii si sunt acum ca o statuie a durerii care a izbutit sa articuleze ganduri... dar acestea nu mai vin din jocul mintii, ci din lumina de dincolo de lucruri a unei inimi mereu sfasiate.